Am revazut ieri Naufragiatul (Cast Away) cu Tom Hanks. Si pentru ca stiam in mare actiunea dar imi doream sa vad cateva secvente care imi ramasesera in memorie mi-am permis sa adopt o atitudine de gospodina si sa calc cateva rufe in acest timp. Cumva am reusit sa stric ambele activitati: nici rufele nu le-am calcat bine pentru ca ramaneam ades cu ochii in ecran, nici filmul nu l-am receptat asa cum merita pentru ca se mai ivea cate-o cuta aiurea pe care ma concentram intens.
Astazi am asociat idea din film cu o stare personala: aceea de a fi naufragiat in propria-mi minte pe o insula neprietenoasa, singur si fara perspectiva de a fi salvat. E atat de frustrant sa iti dai seama rational ca ai luat-o razna si sa nu poti face altceva decat sa asisti pasiv, impersonal, la asta… Am trecut de faza cu „HELP” scris pe nisip si ma apropii cu pasi repezi de faza „Wilson” – personajul imaginar cu cap de minge de volei. Intai am inceput sa vorbesc cu lucrurile, ceea ce nu e o treaba chiar rea (mi-am zis). Apoi, asemenea catorva priviti de-a lungul timpului pe strada cu sincera compatimire, m-am trezit punand intrebari cu voce tare si oferind si raspunsuri… Ideea e ca am un sentiment de vinovatie cand se intampla asta si imediat imi reprim iesirile mustrandu-ma mental pentru ele. Imboldul de a scrie aceste randuri mi-a fost dat acum cand, pentru prima oara, m-am admonestat tot cu glas tare…
Pe de alta parte gasesc teribil de interesant sa urmaresc, cu un colt de minte care mai pastreaza contactul cu realitatea decenta, evolutia mea ca personaj tragicomic. Am descoperit ca mai dureros decat a nu fi iubit este sa nu iubesti (pe mine insumi iese din discutie – este un cliseu pe care il resping involuntar). Daca ar fi sa urmaresc scenariul filmului ar trebui sa imi incropesc rapid o pluta emotionala, din orice gasesc la indemana si sa parasesc aceasta insula, in ciuda tuturor conditionarilor si sa ma las in voia valurilor lumii exterioare, gol si fara reactii sofisticate, intr-un mod cat mai natural de interactiune sociala. Sa ma multumesc doar cu ce imi ofera proximitatea comuna, fara dorinte sau asteptari. Hmmm… parca suna bine in teorie… Apare o problema totusi: de copil am complexul trecerii timpului in mod necontrolat, nevalorificat. Ar trebui sa admit ca defapt nu controlez nimic si sa las, premeditat, sa curga secundele pe langa mine – o stare vegetativa pe care iarasi o resping din start… Ufff…
As putea sa-mi injectez in vene filme sau jocuri pe calculator, Facebook sau Youtube, telefoane cu… telefoane cu, nu… din pacate (sau fericire) nu am prieteni atat de buni sau de un anume tip de inteligenta cu care sa pot discuta liber astfel de lucruri. Sau poate ca sunt inteligenti dar emana o superficialitate (de inteles, de altfel) care imi displace mai mult decat activitatea cu vorbitul de unul singur… Cred ca sufar de o forma de egocentrism destul de banala potentata insa de activitatea mentala intensa si continua (alta problema cu radacini in copilarie). Psihologii acorda o atentie marita perioadei prepubertare, lucru ce nu mi-a mirosit chiar de bine acum ceva timp – acum parca incep sa validez si eu (personalizat) aceste teorii.
Una peste alta, scrisul mi-a mai eliberat ceva din presiunea aia chinuitoare. Uneori scrisul e ca sauna – scoate ce e mai rau din tine… Ma duc sa vad un film.